Exista o legatura directa intre ordinea nasterii si  modul in care ne formam ca indivizi?

 

 In 1923 Alfred Adler doctor, psihoterapeut si fondator al Scolii de Psihologie Individuala, descria cum “pozitia ordinala a persoanei in familie lasa o amprenta puternica asupra stilului sau de viata”.

Psihologul Marzollo afirma ca “desi ordinea nasterii conduce la formarea unor perceptii la copil, nu ii modeleaza automat si personalitatea”. (Marzollo, 1990)

In urma numeroaselor cercetari, Alfred Adler a oferit dovezi care sugereaza faptul ca ordinea nasterii intr-o familie are un efect profund asupra individului. Efect ce se extinde de-a lungul vietii sale si ii influenteaza atat personalitatea, abilitatiile cognitive, cat si modul in care relationeaza cu cei din jur.

Desi individul se naste si traieste in aceiasi familie, el urmeaza un curs unic care inglobeaza toate perceptiile sale despre lumea din jur.

Concluziile subiective la care ajungem noi oamenii, se refera la modul in care ar trebui sa fie o familie, ce este acceptabil si ce nu este acceptabil.

Deci, putem spune ca exista trasaturi comune intre indivizii cu aceeasi pozitie ordinala in familie. Astfel, copilul unic are privilegiul de a fi fost rasfatat de toata familia, sau macar de mama si tata. In cazul in care copilul ramane singur in familie, el invata repede cum sa ii foloseasca pe cei din jur pentru a-si satisface nevoile si pentru a fi in centrul atentiei. Va fi un copil cu un ‘aer matur’, fiind crescut de adulti.

Primul nascut, copilul urmat de un al doilea copil, poate fi recunoscut prin manifestarea unui simt al responsabilitatii puternic. El devine resposabil si cuminte in favoarea celui de-al doilea copil. Primul nascut se confrunta cu un sentiment de descurajare, el trebuie acum sa isi gaseasca un loc nou in familie, sa lupte pentru cucerirea unui teren neexplorat.

Mezinul (copilul mic), acesta are mult de recuperat, dar in acelasi timp are parte de exemplul copilului mai mare si de puterea parintilor care il ajuta sa iasa din multe conflicte. Mezinul poate fi recunoscut ca fiind o persoana sarmanta, relaxata, cu o puternica dorinta de afirmare.

In cazul in care in familie apare si cel de-al treilea copil, primul nascut isi pastreaza aceleasi caracteristici putin atenuate. El gaseste o anumita consolare in faptul ca rivalul sau ,copilul al doilea, ajunge sa fie copilul mijlociu si sa sufere si el de pe urma copilului mai mic. Copilul mijlociu ajunge sa aiba o dezvoltare echilibrata avand o justa balanta intre agresivitate si supunere, retragere in sine si spirit de initiativa, abilitati de mediator, dar poate trai si sentimente de frustrare datorita pozitiei de mijloc.

Mezinul unei familii de 5 sau 6 copii poate dezvolta un sentimente de vinovatie. Acestea pot fi explicate prin raceala afectiva pe care parintii o manifesta fata de copilul mic. Acesta poate sa experimenteze un sentiment de neincredere in oameni si de revolta fata de cei din jur.

Trebuie totusi tinut cont de faptul ca pozitia in familie nu este singurul aspect important pentru a face o descriere completa a constelatiei familiei, ci este nevoie de mai multe aspecte precum: varsta, genul tuturor membriilor familiei.

Desi ordinea nasterii este un element foarte important in formarea personalitatii, acesta nu ofera certitudinii asupra comportamentului individului, ci doar probabilitati asupra modului sau a directiei in care se misca individul.

 Maria Tomescu

Psiholog clinician

Ce sunt atacurile de panica?

Atacurile de panica sunt episoade de teama intensa insotite de palpitatii, dureri in piept, senzatii de sufocare, ameteala, greata, teama de moarte, senzatii de detasare de propria persoana. Suprinzator pentru personale care se confrunta cu atacuri de panica, acestea sunt relativ des intalnite.

Primul atac apare de obicei fara un motiv evident si se  poate manifesta pe un fond de oboseala, foame, stres sau conflict. Este  intens  si determina formarea unor ganduri anticipatorii de genul: “sigur voi face din nou un atac de panica”.

Trasatura esentiala o constituie faptul ca atacurile nu se limiteaza la o situatie speciala sau la un grup de circumstante si de aceea atacurile sunt imprevizibile.Tendinta este ca atunci cand apare un atac de panica, sa credem ca avem o boala care ne ameninta viata, ca de exemplu o boala de inima. Acest lucru se intampla pentru ca senzatiile corporale descrise mai sus, sunt interpretate gresit.

In momentul in care se instaleaza starea de panica, creste nivelul adrenalinei, care creste nivelul energiei in organism (asa se explica si starea de ametela, dureri in piept, si sufocare),  incepem sa respiram repede (hiperventilatie), iar gandurile negative apar ca rezultat al interpretarii starilor fiziologice.

Atacul de panica este raspunsul chimic si psihologic al interpretarii eronate al unei situatii percepute de catre creier ca fiind periculoasa.. 

 Ce putem face

Pentru a preveni sau diminua sindromul de hiperventilatie, ne va ajuta incetinirea ritmului respiratiei la 10 ‘respiratii’ pe minut. Poti respira incet si profund pe nas, tine respiratie cateva secunde iar apoi expira incet pe gura.

Este important sa stim ca nimeni nu a murit din cauza unui atac de panica. Desi atacul de panica apare ca fiind amenintator pentru viata, este de fapt reactia fiziologica la o situatie perceputa de creier ca fiind periculoasa (de cele mai multe ori in lipsa stimulului).

Atacul de panica este limitat in timp,dar  poate dura si pana la 30 de minute. Chiar daca senzatiile experimentate in timpul atacului de panica sunt extrem de incomfortabile acestea se vor sfarsi.

Maria Tomescu

Psiholog Clinician

Devenim ce intelegem din ceea ce vedem, auzim, si simtim!

Devenim ce intelegem din ceea ce vedem, auzim, si simtim!

,,Nu exista idee mai pretuita si mai utilizata in lumea noastra decat aceea de personalitate”. (P. Popescu Neveanu)

 Exista foarte multe concepte care definesc trasaturile de personalitate. Unii autori sustin ca in limba engleza ar exista cel putin 4000 mii de termeni care se refera la trasaturile de personalitate, in timp ce altii considera ca numarul acestora ar fi mai mare(Gordon Allport identifica 10000 de astfel de termeni). De asemenea, exista numeroase definitii ale personalitatii, definitii care reflecta, de regula, pozitia teoretica a autorilor cu privire la acest fenomen. De pilda, Kagan si Havemann (1972) definesc personalitatea drept sistemul modurilor caracteristice de gandire, simtire si coportament care constituie modalitatea sprecifica a individului de a intra in relatii cu lumea. Acest mod de a gandi, simti si actiona al individului trebuie sa fie intr-o oarecare masura independent de imprejurari si caracteristic acestuia. Trasaturile de personalitate sunt interpretate prin prisma relationarii subiectului cu lumea, ele fiind apreciate ca fiind pozitive sau negative. Trasaturile pozitive il ajuta pe individ sa se  raporteze la situatii si persoane intr-un mod eficient si constructiv, in timp ce trasaturile negative au un efect distructiv asupra individului si a celor cu care intra in contact. 

Etimologic, cuvantul ,,personalitate” deriva din latinescul  ,,persona”. Primul lui sens a fost cel de masca, de costumatie prin care actorii teatrului  antic intruchipau sau simbolizau pe cineva pe scena. Al doilea sens, obtinut prin extensie, se referea la rolul indeplinit pe scena si mai apoi in viata, la functiile pe care le si le asuma cineva. Cel de-al doilea sens desemneaza insasi individualitatea (corporala si psihica) a celui care  indeplineste rolul. In fine,  ultimul sens a adaugat o nota de valoare, referindu-se la ce fel de om este, de rang are,etc.

Trebuie mentionata si ierarhia personalitatii, si anume ca unele trasaturi ale personalitatii sunt  mai puternice si se manifesta mai pregnant, iar altele sunt mai slabe. Ierarhia gandurilor, sentimentelor sau comportamentelor unui individ, are tendinta de permanetizare.

Astfel, de pilda, o persoana timida actioneaza cu timiditate in majoritatea situatiilor, desi nu este exclus ca in umele cazuri particulare aceasta trasatura sa nu se manifeste cum ar fi in compania unui prieten apropiat, care ii creaza un sentiment de confort afectiv.

Teoriile si opiiniile referitoare la motivatiile umane care stau la baza formarii personalitatii sunt variate si diferite, de la determinarea de tendintele instictive din copilarie pana la satisfacerea nevoii de securitate.

La K. Horney, forţa motivaţională principală care stă la baza dezvoltării personalităţii nu este nici nevoia sexuală, nici agresivitatea, ci nevoia de securitate, având o viziune mai optimistă asupra naturii umane. Horney consideră că securitatea şi satisfacţia sunt nevoile copilăriei. Ea a fost de acord cu Freud în legătură cu importanţa vitală a primilor ani din copilrie în structurarea personalităţii viitoare, dar consideră că forţele de natură socială, nu cele biologice, influenţează dezvoltarea personalităţii. De asemenea, ea nu credea că există stadii universale în dezvoltarea fiinţei umane şi nici conflicte ale copilăriei care nu pot fi evitate. Cheia dezvoltării personalităţii stă în interrelaţia dintre părinte şi copil.

Copilăria este caracterizată prin două nevoi fundamentale: nevoia de siguranţă (securitate) şi nevoia de satisfacţie (nevoi fiziologice de bază: foame, sete, somn, etc). Ambele reprezintă nevoi fundamentale şi au un caracter universal, nevoia de securitate având un rol prioritar. De nivelul de satisfacere a acestei nevoi depinde gradul de normalitate psihică la vârsta adultă. Securitatea copilului depinde de maniera în care acesta este tratat de părinţi.

Copilul este privat de sentimentul de securitate atunci cand nu primeste afectiunea de care are nevoie. Copiii pot trece cu bine peste psiho-traume severe atâta timp cât se simt doriţi şi iubiţi (adică în siguranţă). Lispa afectiunii si a satifacerii nevoii de securitate pot avea repercursiuni pe termen lung.

Comportamentele care slăbesc sentimentul de securitate al copiilor pot fi: preferinţe pentru un alt frate; pedepse nedrepte; comportament inconstant; promisiuni neîndeplinit;, umilirea copilului; izolarea copilului de ceilalti.

K. Horney a acordat o atenţie deosebită sentimentului de neajutorare pe care îl încearcă copilul. Cu cât copilul se va simţi neajutorat, cu atât îşi va reprima sentimentele de ostilitate. Copilul poate fi determinat să se teamă de părinţii săi prin intermediul pedepselor şi ameninţărilor. Cu cât copilul se va teme mai mult de primejdiile din lumea reală sau de părinţii săi, cu atât el îşi va reprima mai puternic ostilitatea împotriva părinţilor.

În mod paradoxal, dragostea reprezintă un alt motiv pentru care copilul îşi reprimă dragostea faţă de părinţi (aceştia îi spun mereu copilului ce mult îl iubesc şi ce mult se sacrifică pentru el, şi deşi copilul nu percepe o dragoste autentică, el îşi reprimă ostilitatea pentru că se teme să nu-şi piardă părinţii).

Resentimentele refulate se vor manifesta sub forma anxietăţii de bază. Anxietatea bazală este „piatra de temelie” a comportamentului nevrotic şi reprezintă conceptul fundamental în teoria personalităţii la K. Horney. E definită ca „sentimentul insidios de a se simţi singur şi neajutorat într-o lume ostilă, sentiment ce invadează persoana). Anxietatea bazală marchează toate relaţiile pe care individul le are cu ceilalţi oameni. Există patru modalităţi de autoapărare împotriva anxietăţii bazale:câştigarea afecţiunii; supunerea; obţinerea puterii; retragerea.

Aceste mecanisme defensive reprezintă forţe motivaţionale mai puternice decât nevoile sexuale sau alte nevoi fiziologice. Ele îşi ating scopul – reducerea anxietăţii – dar cu preţul sărăciei personalităţii şi a generării unor conflicte în sfera acesteia.

Cele trei tipuri de personalitate identificate de Horney: tipul complezent  - se îndreptă spre ceilalţi; tipul agresiv – luptă contra celorlalţi; tipul detaşat – se retrage din calea celorlalţi

Tipul complezent (pleaser) este caracterizat printr-o puternică şi performantă nevoie de afecţiune şi aprobare: nevoia de a fi iubit, dorit, protejat, trebuinţa ca ceilalţi să aibă nevoie de el. De regulă aceşti subiecţi îşi îndreaptă aceste nevoi asupra tuturor oamenilor, dar au tendinţa de a se ataşa în mod special de o persoană, care va lua conducerea vieţii lor, protejându-i şi conducându-le acţiunile. Aceşti oameni îi manipulează pe ceilalţi pentru a căuta să facă pe plac celorlalţi şi a veni în întimpinarea dorinţelor acestora. Comportamentul lor apare în ochii celorlalţi ca fiind generos, manifestă consideraţie, lipsă de egoism şi apreciere în relaţiile cu ceilalţi.

Tipul agresiv (direcţionat împotriva celorlalţi). Comportamentul lor reprezintă opusul comportamentul tipului complezent. Tipul agresiv consideră că trăieşte într-o lume ostilă, unde doar cei mai dotaţi şi mai competitivi supravieţuiesc. Deşi motivaţia lor este aceeaşi (reducerea anxietăţii de bază) aceşti subiecţi nu-şi arată niciodată teama de a fi respinşi. Ei acţionează într-o manieră dominatoare, fără să ţină seama de dorinţele celorlalţi. Pentru a câştiga controlul şi supremaţia asupra altora, ei se străduiesc să obţină performanţe foarte înalte, căutând să exceleze în tot ceea ce fac, pentru a obţine recunoaşterea din partea celorlalţi. Ei critică, se ceartă, solicită şi îi manipulează pe ceilalţi.

Tipul detaşat (fuge de oameni). Personalitatea detaşată caută permanent să menţină o anumită distanţă faţă de ceilalţi. Aceştia nu urăsc, nu iubesc, nu cooperează cu ceilalţi. Pentru a obţine acest grad de detaşare, ei se străduiesc să-şi devină suficienţi lor înşile, bazându-se doar pe forţele şi resursele proprii. Nevoia exagerată de independenţă îi face hipersensibili la orice încercare de a fi influenţaţi, obligaţi, constrânşi. Evită orice tip de constrângere, inclusiv orarele şi programele, sau obligaţiile pe termen lung, cum ar fi, de pildă, căsătoria. Au tendinţa de a se simţi superiori, dar în alt mod decât personalităţile agresive: ei nu luptă în mod activ pentru superioritatea lor, considerând că această superioritate trebuie să le fie satisfăcută. O formă de manifestare a acestui sentiment de superioritate este sentimentul că persoana este unică şi diferită de ceilalţi. Ei îşi reprimă orice sentimente faţă de ceilalţi, mai ales dragostea şi ura. Datorită tendinţei de a-şi suprima emoţiile, personalităţile detaşate pun un accent exagerat pe valoarea inteligenţei, logicii şi raţiunii. De subliniat este faptul ca desi diferite, teoriile despre personaliate, ele se completeaza reciproc si vizeaza aceaiasi realitate. (Irina Holdevici)

De retinut:

o   Copilul functioneaza ca un detector de onestitate, el are capacitatea intuitivă de a descoperi dacă dragostea este adevărată şi nu se lasă uşor păcălit de false demonstraţii de iubire.

o   Copilul priveste, asimileaza si isi stabileste expectatii pentru viitor (scopuri) inca din perioada prescolara, si mai tarziu va actiona conform acestora. Poate asa se explica cum uneori, traim o viata de adult, cu motivatia umana a unui copil.

o   Copilul invata mai repede sa faca ce vede nu ce ii se spune.

o   Invatarea prin exemplu este mai eficienta decat invatarea prin ‚predare’.

o   Si nu in ultimul rand incurajare, incurajare, incurajare, piatra de baza a formarii personalitatii unui copil si mai tarziu adult, sanatos afectiv si social.

Biliografie:

J.Weihs, Sa-i ajutam iubindu-i (1992)

Mielu Zlate, Eul si personaliatea

Karen Horney, Conflictele noastre interioare

Tratat de psihopatologie a copiilor, Marcelli Daniel

              Maria Tomescu

Psiholog Clinician

Cum ne afecteaza deficienta fizica functionala?

Cum ne afecteaza deficienta fizica functionala?

“Numai suferinta il schimba pe om, toate celelalte experiente si fenomene nu reusesc sa modifice esential temperamentul cuiva sau sa-i adanceasca anumite dispozitii pana la a-l transforma integral” (Cioran).

 “Gand” impartasit de multi oameni, oameni care nu au experimentat suferinta sau de catre cei care sunt sau au fost  afectati direct. Deficienta fizica, handicap fizic, dizabilitate fizica, iata termeni des intalniti, des utilizati, dar de multe ori nu pentru a exprima adevarata lor semnificatie. Acesti oameni nu se confrunta cu probleme asemanatoare celorlalte categorii de deficiente. Ei sunt capabili sa invete, sa auda, si sa vada.

Paradoxal insa, aceasta normalitate este numai aparenta, intrucat exista constiinta infirmitatii, accentuata de perioadele prelungite de imobilizare, care limiteaza campul experientei personale. Daca inca din copilarie, persoana cu deficienta fizica nu si-a insusit notiuni care au la baza manipularea unor obiecte, acesta va resimti de-a lungul existentei sale o anumita inadecvare sociala.

Intensitatea acestei reactii depinde si de modul in care individul a fost acceptat sau refuzat de familie, mai ales daca aceasta conditie a aparut inca din copilarie. Wincott reaminteste  ca ,,un copil trebuie sa fie iubit asa cum este, cu deficienta sa, si nu cum ar  trebui sa fie, caci normalitatea este ceea ce este el” (Tratat  de psihopatologie a copilului - Daniel Marcelli).

Deficienta se repercuteaza profund asupra procesului normal de evolutie, antreneaza modificari importante ale dinamicii familiale si provoaca secundar, perturbari la nivelulul imaginii de sine a fiecarui individ. Apar astfel, tulburari reactionale care prin intensitatea lor pot trece in prim plan.

Caracteristica esentiala pe care o poti experimenta este izolarea (mai mult sau mai putin accentuata), fiind in mare parte consecinta limitarii experientei personale. Spitalizarile repetate dau nastere unui sentiment de neputinta asupra propriei vieti. Astfel incep sa se dezvolte temeri care au existat si pana acum, intr -o  masura imperceptibila. Apare teama de durere, teama de mutilare corporala, teama de abandon si teama de moarte.      

Senzatia lipsei de control asupra propriului corp si uneori faptul ca acesta ne poate trada, pot conduce de cele mai multe ori la sentimentul ca suntem si  intotdeauna vom fi diferiti, unici. La acest sentiment contribuie in mare parte, tratamentele medicale, cum ar fi aparatul gipsat, sau imobilizarea la pat care restrictioneaza miscarea si activitatea si astfel poate aparea sentimentul unicitatii si al izolarii (Meisel 1986).

Aceste sentimente pe care cineva cu deficienta le dezvolta, se pot manifesta de-a lungul existentei sale cand, din cauza nesigurantei se va simtii incapabil sa-si dovedeasca eficienta, chiar daca intelectual este mai mult decat apt. Louis Arnoult in ,,Suflete Intemnitate”, afirma ca persoanele cu defienta fizica sunt ca niste prizonieri: ei nu sunt in masura sa-si exercite puterile, desi acestea sunt virtual prezente si teoretic intacte.

Este adevarat ca experientele medicale timpurii sau/si cele din viata adulta pot fi traumatizante si este adevarat ca de cele mai multe ori, Romania nu este tara cu mijloacele necesare, pentru a sustine nevoile unei persoane cu conditii medicale. Insa de cele mai multe ori dorinta si vointa noastra de a ne insanatosi sunt cele mai de pret “medicamente” in procesul de recuperare.

        Ce poti face?

• Ajuta-ti familia sa te ajute, sunt momente in care tu stii cel mai bine de ce ai nevoie, impartaseste cu ei.
• Autocritica sau gandurile negative - Este posibil sa fi observat pana acum ca acestea din urma, nu sunt tocmai contructive, mai ales daca cu asta te ocupi mai tot timpul. Incearca un exercitiu zilnic, gandeste-te la 3 lucruri bune despre tine si noteaza-le.   
• Daca este posibil alterneaza perioada tratamentelor medicale cu activitiati mai variate care te pot ajuta sa iti descoperi talente noi ( desen, pictura).
• Recunoaste ce poti schimba si ce nu poti schimba. Daca esti nemultumit de ceva ce poti schimba la tine, gandeste-te cum poti face asta si incepe astazi, daca este ceva ce nu depinde de tine, e timpul sa te accepti si sa te iubesti. 
• Stabileste-ti obiective ( incepe cu pasi mici), gandeste-te cum le poti atinge si mai ales nu uita sa te feliciti pentru reusite, oricat de mici ti se par.

Bibliografie:

C. Enachescu, Tratat de igiena mintala (1996)
P. Arcan & D. Ciumageanu, Copilul deficient mintal (1980)
T. J. Weihs, Sa-i ajutam iubindu-i (1992)
C. Paunescu, Deficienta mintala si procesul invatarii (1976)
C. Paunescu, Copilul deficient-cunoasterea si educarea lui (1983)
C. Neamtu, A. Ghergut, Psihopedagogie speciala (2000)
C. Rusu Deficienta, incapacitate handicap, coord (1997).

 Maria  Tomescu

Psiholog Clinician 

Cat de importanta este imaginea de sine?

Cat de importanta este imaginea de sine?     

Deşi, greu de conturat, imaginea despre sine joacă un rol important în conduita noastra. Ne-am obişnuit să credem că acţiunile individului constituie rezultatul global, deci exclusiv, al însuşirilor sale. Totuşi, nu este greu de întrevăzut că însuşirile respective sunt puse în acţiune de o forţă care nu se identifică cu ele, de imaginea despre sine. Prin tot ceea ce întreprinde individul, apără, afirmă sau tinde să creeze celor din jur o anumită imagine despre sine, suma reprezentărilor sale cu privire la el însuşi. Imaginea despre sine apare astfel, ca un dat  al realităţii, care poate şi trebuie să devină obiect al cunoaşterii psihologice, în final al autocunoaşterii.

Formare imaginii de sine are loc, într-un moment cuprins, după cum notează U. Şchiopu şi E.Verza (1981), între cea de-a 17-a şi cea de-a 36-a lună de viaţă, când are loc recunoaşterea de sine a copilului în oglindă. Constituirea imaginii despre sine începe prin operarea unei distincţii între „propriul corp” şi „ceea ce se afla in afara propriului corp”.

Începutul constituirii sinelui, datorat mişcării, care provoacă simultan, prin voia proprie modificarea lucrurilor din jur, şi sumei de senzaţii prin intermediul cărora, treptat, membrele şi corpul în întregime ajung să fie percepute ca proprii.

Spre deosebire de corpul reprezentat ( cel din oglinda), corpul trăit are un caracter mult mai subiectiv. El reprezintă „opinia” subiectului asupra propriului corp. Din acestea rezultă că formarea imaginii despre sine începe din primele luni de viaţă, prin delimitarea unui sine în raport cu o lume de lucruri şi a cărui evoluţie cuprinde şi o fază de elaborare a schemei corporale.

Ideea că schema corporală este o parte a imaginii despre sine este argumentată de faptul că diviziunea corpului în segmente componente şi mai ales, deplasarea şi recunoaşterea acestora sub anumite denumiri, implică cu necesitate o anumită distanţare de propriul corp, o privire asupra lui din afară. O asemenea optică, din exterior, constituie substratul specific al imaginii despre sine.

Următorul element este evidenţiat prin reprezentările corporal – dinamice. Alături de acestea, judecăţile de valoare cu privire la propriul corp (înalt, gras şi urât) fac parte din imaginea despre sine şi sunt departe de a avea un caracter exclusiv estetic. A fi înalt, slab, frumos, etc., presupun nişte criterii de valorificare, care într-un fel sau altul, sunt expresia unor convenţii sociale. Aprecierea însăşi, indiferent de criteriu, presupune comparaţie, deci un cadru social. În cadrul social, însă, avem de-a face cu o varietate de criterii, nu numai cu cel estetic, operante atât în autoaprecierea individului, cât şi în aprecierea acestuia de către cadrul social. Cea mai mare parte dintre ele vizează faptele sale, trecute, actuale sau posibile, şi pornind de aici, rolul său social.

Sintetizand , în ceea ce priveşte vârsta preşcolară a copilului, se consideră că în „structura” imaginii despre sine intră două categorii mari de elemente: reprezentările corporal – dinamice şi reprezentările asupra prorpiilor posibilităţi de acţiune. În privinţa acestora din urmă, s-ar putea spune că „jocul cu alţii” constituie pentru copil o deosebit de bogată sursă de date cu privire la sine.

De multe ori, modul in care ’se vede’ un copil este strans legat si de atitudinea familiei si a celor apropiati copilului. Un copil care se simte acceptat asa cum este, indiferent de performantele sale, este un copil care se simte confortabil in ’pielea lui’, un copil cooperant si curajos.

Sa invatam si daca am uitat, sa ne aducem aminte, ca pentru un copil, o vorba, o privire, un gest, pot face diferenta intre ’ma simt valoros’ si ’nu sunt indeajuns de bun’.

Allport consideră că „primul aspect al identităţii proprii care se dezvoltă este simţul unui eu corporal”. În acelaşi sens, apreciază că simţul eului corporal se dezvoltă nu numai din senzaţii organice, ci şi din frustrarile care apar „afară”. Simţul corporal rămâne pe toată durata vieţii o ancoră a conştiinţei de sine, dar, oricât de important este acesta, el nu reprezintă întregul eu al cuiva.

Desi, perioadele prescolara si scolara au un rol decisiv in formarea imaginii de sine, aceasta din urma se maturizeaza odată cu noi, sau poate să se deterioreze. De fiecare dată când trebuie să acţionăm, să facem faţă unei provocări, să luăm o hotărâre morală, ne cosiderăm sentimentele faţă de propria persoană ca fiind corecte sau greşite. Iar dacă evităm acţiunile şi hotărârile, în ciuda necesităţilor evidente, aceasta este tot un fapt care ne afectează atitudinea faţă de propria persoană.

Nevoia noastră de respect de sine este nevoia de a ştii că funcţionăm aşa cum ne-o cere viaţa şi starea de bine.

Biliografie: 
Autocunoastere Si Creatie - Valeriu Ceausu 
Eul si personaliata- Mielu Zlate

Imaginea de sine si personalitate in adolescenta - studii teoretice si experimentale- Margareta Modrea Psihologia varstelor (in colab.), E.D.P., Bucuresti, 1981 si editare revizuita in 1994, 1995, 1997- Emil Verza

Maria Tomescu

Psiholog Clinician