Deşi, greu de conturat, imaginea despre sine
joacă un rol important în conduita noastra. Ne-am obişnuit să credem că acţiunile
individului constituie rezultatul global, deci exclusiv, al însuşirilor sale.
Totuşi, nu este greu de întrevăzut că însuşirile respective sunt puse în
acţiune de o forţă care nu se identifică cu ele, de imaginea despre sine. Prin
tot ceea ce întreprinde individul, apără, afirmă sau tinde să creeze celor din
jur o anumită imagine despre sine, suma reprezentărilor sale cu privire la el
însuşi. Imaginea despre sine apare astfel, ca un dat al realităţii, care
poate şi trebuie să devină obiect al cunoaşterii psihologice, în final al
autocunoaşterii.
Formare imaginii de sine are loc, într-un moment cuprins,
după cum notează U. Şchiopu şi E.Verza (1981), între cea de-a 17-a şi cea de-a
36-a lună de viaţă, când are loc recunoaşterea de sine a copilului în oglindă.
Constituirea imaginii despre sine începe prin operarea unei distincţii între
„propriul corp” şi „ceea ce se afla in afara propriului corp”.
Începutul constituirii sinelui, datorat mişcării, care
provoacă simultan, prin voia proprie modificarea lucrurilor din jur, şi sumei
de senzaţii prin intermediul cărora, treptat, membrele şi corpul în întregime
ajung să fie percepute ca proprii.
Spre deosebire de corpul reprezentat ( cel din oglinda),
corpul trăit are un caracter mult mai subiectiv. El reprezintă „opinia”
subiectului asupra propriului corp. Din acestea rezultă că formarea imaginii
despre sine începe din primele luni de viaţă, prin delimitarea unui sine în
raport cu o lume de lucruri şi a cărui evoluţie cuprinde şi o fază de elaborare
a schemei corporale.
Ideea că schema corporală este o parte a imaginii despre
sine este argumentată de faptul că diviziunea corpului în segmente componente
şi mai ales, deplasarea şi recunoaşterea acestora sub anumite denumiri, implică
cu necesitate o anumită distanţare de propriul corp, o privire asupra lui din
afară. O asemenea optică, din exterior, constituie substratul specific al
imaginii despre sine.
Următorul element este evidenţiat prin reprezentările
corporal – dinamice. Alături de acestea, judecăţile de valoare cu privire la
propriul corp (înalt, gras şi urât) fac parte din imaginea despre sine şi sunt
departe de a avea un caracter exclusiv estetic. A fi înalt, slab, frumos, etc.,
presupun nişte criterii de valorificare, care într-un fel sau altul, sunt
expresia unor convenţii sociale. Aprecierea însăşi, indiferent de criteriu,
presupune comparaţie, deci un cadru social. În cadrul social, însă, avem de-a
face cu o varietate de criterii, nu numai cu cel estetic, operante atât în
autoaprecierea individului, cât şi în aprecierea acestuia de către cadrul social.
Cea mai mare parte dintre ele vizează faptele sale, trecute, actuale sau
posibile, şi pornind de aici, rolul său social.
Sintetizand ,
în ceea ce priveşte vârsta preşcolară a copilului, se consideră că în
„structura” imaginii despre sine intră două categorii mari de elemente:
reprezentările corporal – dinamice şi reprezentările asupra prorpiilor
posibilităţi de acţiune. În privinţa acestora din urmă, s-ar putea spune că
„jocul cu alţii” constituie pentru copil o deosebit de bogată sursă de date cu privire
la sine.
De multe ori, modul in care ’se vede’ un copil este strans legat si de
atitudinea familiei si a celor apropiati copilului. Un copil care se simte
acceptat asa cum este, indiferent de performantele sale, este un copil care se
simte confortabil in ’pielea lui’, un copil cooperant si curajos.
Sa invatam si daca am uitat, sa ne aducem aminte, ca pentru un copil, o
vorba, o privire, un gest, pot face diferenta intre ’ma simt valoros’ si ’nu
sunt indeajuns de bun’.
Allport consideră că „primul aspect al identităţii
proprii care se dezvoltă este simţul unui eu corporal”. În acelaşi sens,
apreciază că simţul eului corporal se dezvoltă nu numai din senzaţii organice,
ci şi din frustrarile care apar „afară”. Simţul corporal rămâne pe toată durata
vieţii o ancoră a conştiinţei de sine, dar, oricât de important este acesta, el
nu reprezintă întregul eu al cuiva.
Desi, perioadele prescolara si scolara au un rol decisiv
in formarea imaginii de sine, aceasta din urma se maturizeaza odată cu noi, sau
poate să se deterioreze. De fiecare dată când trebuie să acţionăm, să facem
faţă unei provocări, să luăm o hotărâre morală, ne cosiderăm sentimentele faţă
de propria persoană ca fiind corecte sau greşite. Iar dacă evităm acţiunile şi
hotărârile, în ciuda necesităţilor evidente, aceasta este tot un fapt care ne
afectează atitudinea faţă de propria persoană.
Nevoia noastră
de respect de sine este nevoia de a ştii că funcţionăm aşa cum ne-o cere viaţa
şi starea de bine.
Biliografie:
Autocunoastere Si Creatie - Valeriu Ceausu
Eul si personaliata- Mielu Zlate
Biliografie:
Autocunoastere Si Creatie - Valeriu Ceausu
Eul si personaliata- Mielu Zlate
Imaginea de sine si personalitate
in adolescenta - studii teoretice si experimentale- Margareta Modrea
Psihologia varstelor (in colab.),
E.D.P., Bucuresti, 1981 si editare revizuita in 1994, 1995, 1997- Emil Verza
|
Maria Tomescu
Psiholog Clinician
